Povestea vulturilor aurii
· 5 min de citit
Undeva, departe, foarte departe de ținuturile în care trăiau oamenii, era un ținut foarte frumos, în care trăiau vulturii aurii. Erau păsări mari, frumoase. Li se spunea vulturi aurii pentru că aripile lor străluceau puternic în bătaia soarelui. Nu aveau toate penele de această culoare nobilă, ci doar penele de pe o aripă. Nu amândouă aripile străluceau, numai una – la masculi, aripa dreaptă, iar la femele aripa stângă.
An de an, pe măsură ce puii creșteau, și aveau la rândul lor alți pui, părinții bătrâni plecau în ultima lor călătorie: zburau zile îndelungate pentru a ajunge la Muntele Liniștii. Acolo unde muriseră și părinții lor. Și părinții părinților lor…
Se mai spune că, după moarte, aurul de pe aripi se întindea peste tot, transformând trupurile în mici statui. Și, ajungând aici, vulturii își puteau vedea statuile părinților lor, și pe ale părinților părinților lor…Dar nici un om nu a ajuns acolo să se convingă dacă e așa sau nu …
Se spune că, într-un an, ultima călătorie a păsărilor a fost cât se poate de tristă. Într-o noapte, după ce zburaseră o zi întreagă, s-au oprit să se odihnească. Dar, spre dimineață, vulturii au fost prinși, printr-o meșteșugită cursă, de niște țărani care îi căutaseră ore intregi după ce îi văzuseră zburând deasupra lor. Și strălucirea penelor le luase mințile.
Până atunci, doar un singur vultur auriu mai fusese prins. Țăranul care îl prinsese îl vânduse unui boier, și boierul se pregătea să se târguiască cu împăratul însuși pentru această pasăre rară. Dar, până să apuce să fie vândut a doua oară, vulturul auriu a dat semne că se apropie de moarte. Nu mai putea da din aripi, zăcea lipsit de vlagă. Și, supărat că nu mai putea vinde pasărea muribundă împăratului, boierul poruncise ca trupul păsării să fie aruncat în foc… Nu după multă vreme însă, muri și boierul. Conacul său a luat foc, nimeni nu știa cum, și boierul nu avusese timp să iasă afară. Trupul său a ars asemenea vulturului pe care vroia să îl vândă împăratului. Supărat că nu a mai putut cumpăra vulturul auriu, împăratul a dat o lege cum că nimeni nu avea voie să vândă astfel de păsări …
Țăranii știau că vulturii prinși zburau pe ultimul lor drum și își dădeau seama că nu mai aveau mult de trăit. Dar ei vroiau să se îmbogățească vânzând penele care străluceau ca soarele. Se așteptau să ia un preț foarte mare pe această neobișnuită marfă. Pentru că împăratul interzisese doar vânzarea vulturilor aurii, nu și a penelor lor minunate.
Fiindu-le teamă să omoare păsările, ca nu cumva să aibă parte de o moarte năpraznică – așa cum avusese boierul –, s-au gândit că cel mai simplu e să taie doar aripa aurie a fiecărei păsări. Așa au făcut… Unii vulturi, mai puternici, au reușit să îi lovească cu ciocurile lor tari ca fierul și au plecat în zbor spre Munte. Dar cei mai mulți au simțit cum fierul rece al cuțitelor le tăia aripa aurie…
Țăranii au terminat treaba și au plecate spre casele lor, cu gândul la mulțimea de bani pe care aveau să o primească. Nu știau, săracii, că împăratul, mirat că boierul murise ars în foc – în același fel în care murise și vulturul pe care i-l promisese împăratului – și supărat că nu reușise să cumpere vulturul de la boier, dăduse o lege ca toți cei care prindeau vulturi aurii să fie pedepsiți cu tăierea mâinilor…
Ce s-a întâmplat însă cu vulturii cu aripile tăiate? Cei mai slabi au murit imediat. Unii au încercat să zboare, cu o singură aripă, dar nu au reușit. Cu cât se zbăteau mai tare, cu atât pierdeau mai mult sânge…
O pereche de vulturi stătea intr-o parte și privea cerul. Stând unul lângă altul, cele două păsări se gândeau cu tristețe: „Ce vor spune puii noștri când vor ajunge, pregătiți de moarte, la Muntele Liniștii și nu vor găsi trupurile noastre? Trebuie să plecăm de aici. Dar cum…?”
Sprijinindu-se unul de celălalt și gândindu-se la puii lor, cei doi vulturi au simțit cum suferința începe să li se aline. Și, stând așa, așteptând parcă să le crească aripi, ei au simțit că durerea li se preschimba în putere. Da, da, chiar așa: stând lipiți unul lângă altul, dobândeau forțe noi. Au încercat să zboare așa, unul lângă celălalt; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce. Și, după ei, s-au ridicat și celelalte perechi. Zburau încet, dar zburau. Și încet-încet au ajuns la capătul drumului. La Muntele Liniștii…
Sunt oameni si situatii care reusesc, constient sau inconstient, sa ne taie aripile interioare si sa ne ia stralucirea proprie. Si sunt, de asemeneni, oameni si situatii care ne ofera suficienta putere si sprijin sa ne continuam zborul si sa ne indreptam spre destinatia pe care ne-am propus-o. Si prima categorie de oameni si situatii, si cea de-a doua nu sunt perfecte, dar este tot ce avem. Si prima categorie si cea de-a doua sunt ele insele fara o aripa, si uneori cu stralucirea indoilenica, caci lumea mare este plina atat de libertate, cat si de suferinta. Ramane insa un act de curaj acela in care sa acceptam umarul celorlati si darurile evenimentelor mai putin placate pe care le intampinam pentru a nu ramane pe loc, pentru a nu ne pierde speranta si pentru a ne regasi.